Essay:

Essay details:

  • Subject area(s): Marketing
  • Price: Free download
  • Published on: 14th September 2019
  • File format: Text
  • Number of pages: 2

Text preview of this essay:

This page is a preview - download the full version of this essay above.

1.1.2. Epistemologie economică

În ansamblul sistematicii științelor umane, știința economică este cea mai aridă. Dar, în ciuda acestui fapt și spre confirmarea valorii şi importanţei ei în ansamblul existenței umane, ea și-a atras și revendicat o filozofie critică favorabilă. Constituirea și statuarea obiectului acestei umbre critice a însoțit atât procesul însuși de formare, cât (mai ales) și pe cel de divizare a științei economice.

Până să capete forma unui sistem bine articulat, ideile despre economie au fost prezentate, de neeconomiști, în lucrări de istorie, filozofie, etică etc. De la Economia lui Xenofon şi  până la Economia politică a lui Antoine de Montchrétien au trecut două secole. Gândită ca o artă a gestiunii afacerilor comune ale cetății, știința economică a acelor vremuri, dacă se poate vorbi despre ea în acești termeni, nu și-a definit un obiect al filosofiei ei critice pentru simplul motiv că ea însăși era prinsă în procesul „facerii”. Atât clasicismul, cât și neoclasicismul încheie procesul. În același timp însă, știința economică abandonează arta gestiunii pentru a se consacra studiului  macro – micro-economic în abstract. Două figuri reprezentative ale epocilor fac excepție: J. B. Say pentru clasici, A. Marshall pentru neoclasici. Pe primul îl interesează antreprenorul și organizarea unei întreprinderi industriale; al doilea arată preocupări pe terenul economiei și psihologiei industriale fără a omite rolul bunelor practici ale instituțiilor în reușita unei afaceri. Abordând echilibrul şi optimul social de sorginte walraso-paretiană, a aruncat firma și problemele ei concrete de gestiune în umbră. Se „coboară” din turnul de fildeș prin apariţia viguroasă a taylorismului. Problemele de gestiune încep, încet încet, să-și dobândească dreptul de cetate. „Marea schismă”, desprinderea disciplinelor de ramură de întregul Economics-ului se produce la început de secol XX.  Organizarea mașinistă a producției, a resurselor umane, gestiunea costurilor și a prețurilor, problemele de aprovizionare şi desfacere etc. anunță începutul științelor de gestiune. Contabilitatea de gestiune se desprinde de cea națională și, în același timp, se diversifică. Dificultățile generate de criza din 1929 – 1933 devin imbold pentru apariția marketingului, econometriei și calculului economic. Gestiunea financiară a firmei se completează cu organizarea științifică a muncii. Pragmatice și empirice, noile științe se dovedesc oportune şi se separă de teoria economică și de drept. Aceste ştiinţe au scopuri (obiecte) proprii și recurg la metode specifice de cercetare, şi în virtutea unui benefic proces de diviziune a muncii, își aduc, fiecare în parte, obolul propriu la procesul cunoașterii economice.

Consolidate și recunoscute, fiecare dintre aceste ramuri ale științei economice – Contabilitate, Finanțe, Statistică, Management, Marketing, etc. se potrivesc mai mult sau mai puțin abordărilor epistemologice. Tentativele în această direcție nu lipsesc. Apreciem însă că cel mai bine se pretează studiului critic întregul.

Vom considera, de aceea, că științele de gestiune nu sunt decât „copiii legitimi” ai Teoriei economice [Economics-ului sau, corespunzător, Economiei Politice]. Centrăm, ca atare, demersul nostru spre filosofia critică a științei economice așa cum se prezintă ea în sistemul închegat al Economics-ului. Credem că ceea ce se poate deduce, concluziv, din analiza întregului din care s-au desprins, în încercarea unui proces de autonomizare, este valabil și pentru fiecare „fiică”, în parte, pentru că despărțirea de întreg nu înseamnă și nu implică ruptură și luptă, ci un normal și explicabil proces de divizare a eforturilor în procesul cunoașterii.  

De pe această poziție holistică, a întregului, vom încerca să scoatem în evidenţă sarcinile epistemologiei economice. Vom constata că, în litera și spiritul epistemologiei în general, epistemologia economică își propune studiul critic al posibilităților și condițiilor de generare: a cunoștințelor științifice în economie; a statutului științei economice în relaţie cu alte științe; a modului în care, făcând apel la principii, ipoteze și raționamente proprii, știința economică caută să-și promoveze adevărurile; a manierei în care încearcă să-și valideze ideile, să probeze caracterul științific al acestora, să-și construiască propriul drum, să-și apere și să-şi întărească statutul. Vom constata și evidenția principalele progrese pe care Economics-ul le-a făcut atât sub raportul obiectului său de studiu, cât și al metodologiei la care aceasta a recurs, influentând pozitiv şi disciplinele adiacente ei.

Importanța studierii critice a condițiilor, posibilităților și scopului final al cunoștințelor științifice este, în esenţă, asimilabilă nevoii cunoașterii de sine. Până să se ajungă aici, şi anume până când conștiința acestei necesități și-a găsit consacrarea reflectată în lucrări de referinţă, pe de-a întregul acestei preocupări, din partea unor exprtţi ai gândului și scrierii critice, a trecut multă vreme. Cu alte cuvinte, dacă momentul s-a produs, el a avut loc cu mult în urma celor care aveau în vizor critica științelor tari. Este unanim recunoscut că cele patru mari prsonalităţi de care se leagă începuturile și evoluția filosofiei critice contemporane (Karl Popper – La Logique de la découverte scientifique; Thomas S. Kuhn – Structura revoluțiilor științifice; Gaston Bachelard – Le Nouvel Esprit scientifique; Imre Lakatos – Falsification et méthodologie des programmes recherche scientifique) n-au avut ca preocupare economia ca știință atunci când și-au elaborat lucrările ce țin de fundamentele domeniului; au avut în vedere științele fizice. Dacă, prin extensie și generalizare transdisciplinare, de analiza lor se poate beneficia și pe terenul economiei, și se poate, lucrul este dezirabil și de natură să ridice cota științei noastre. Referitor la acest aspect, trebuie să menţionăm că filosofia critică a științei economice s-a născut cu mult timp în urma epistemologiei științelor naturii (fizice) pentru că însăși știința economică este în mod relativ cu mult mai recentă decât matematica, fizica sau biologia.

„Tinerețea” științei economice - discutabilă, mai ales în raport cu ea însăși - este o cauză ce explică ecartul, în timp, al filosofiei sale critice autoreflexive în raport cu cel al altor științe. O altă cauză, din interior, vine să completeze. În interiorul științei economice, ca și în cel al altor științe, au existat, de la bun început, și mai există și astăzi, glasuri și condeie care au plasat și plasează epistemologia pe terenul inutilităţii, al speculației sterile. Așa cum Auguste Comte socotea filosofia şi epistemologia, ca desuete, „specializate” în generalități, fără putința de a pretinde, un statut științific, tot așa, dinspre domeniul care ne interesează, au fost, și din păcate mai sunt, unii convinși că aşa cum economia reală poate funcționa bine și fără știința economică, atunci, cu atât mai mult, nu-i împiedicată de lipsa epistemologiei. Exemplificativ amintim că, înscriindu-ne în optica lui Menger, Vilfredo Pareto, sociolog și economist, scria, la început de secol XX că „Discuțiile asupra metodei sunt o simplă pierdere de vreme. Scopul științei este de a cunoaște uniformitățile fenomenelor și, prin urmare, trebuie să urmăm orice cale, orice metodă care duce la scop”.

Din fericire, numărul detractorilor epistemologiei economice s-a redus până la a fi lipsit de importanţă. Prin ceea ce gândesc și scriu, unii dintre cei care au rămas s-au apostaziat. E de ajuns să citim textul laudativ pe care-l semnează același Paul Samuelson la adresa importantei cărții a lui Nicholas Georgescu-Roegen, cea de epistemologie economică foarte profesionalizată - Știința economică și problemele ei.

Cu alte cuvinte, în realitate, deși în istoria științei economice a existat o fază pre-critică,  atunci când știința s-a produs prin inspiraţia celor ce nu-și puneau întrebări despre modul în care își realizează obiectivele, retrospectiv privind lucrurile, trăim convingerea că progresul cumulativ (incremental) cantitativ și calitativ, realizat de această știință n-ar fi fost posibil fără epistemologie; sau, cel puțin, nu la aceeași magnitudine. Acest punct de vedere începe să fie unanim acceptat în lumea comunității științifice. Cu alte cuvinte, se crede că epistemologia este foarte necesară.

Epistemologia economică este necesară, în primul rând, și în mod fundamental, în măsura în care, așa cum s-a subliniat deja în acest subcapitol, știința economică vrea să se auto-cunoască; să-și afle, din interior evoluţiile, perimetrul de acțiune și interferențele; să-și definească cît mai clar statutul și cota în raport cu celelalte științe; să-și găsească căile spre analize pertinente, cu impact la politica economică; etc. Sunt acestea sarcini uşoare? Desigur că nu! Spre a răspunde acestor comandamente, știința economică nu-și poate fi de folos prin ea însăși, aceasta având nevoie de ajutor ce vine dinspre epistemologie.

Odată această chestiune recunoscută, odată stabilit că știința economică trebuie să-și aibă și să se privească permanent, în propria-i oglindă, celelalte argumente care vin să dicteze și să justifice necesitatea epistemologiei devin secundare, derivate.

În al doilea rând, numai printr-o bună și temeinică cunoaștere de sine se poate sprijini atât știința economică cât și (pe) cel care o slujește, să-și cunoască limitele cunoașterii. Acest lucru necesită simț critic. El de dobândește printr-un contact intim cu epistemologia. Și, odată pus la punct arta exercițiului critic, aflăm ce trebuie ştiut pentru sănătatea științei pentru care milităm. Conștientizăm că lumea cercetării economice este una a întrebărilor, cu sau fără răspuns; că lipsa întrebărilor poate face știința, dacă nu periculoasă, în mod sigur neinteresantă; că în această lume nu totul e posibil a fi împărțit în alb şi negru, logic și nelogic, fals și adevărat, rămânînd un mare spațiu (interval) al incertitudinii. Fără simțul critic (discernământ), și fără conștiința importanței lui, riscăm să dobândim exclusivismul idolatru entuziast al propriilor opinii și, în consecință, refractar şi/sau disprețuitor faţa de ce ar arăta critica. Tocmai prezența simțului critic ne poate ajuta să înțelegem cum putem fi în conflict cu noi înşine și, cu toate acestea, să oferim proba vitalității analizelor noastre. Cu simțul critic de partea noastră, discernem între valore şi non-valoare; putem lupta cu succes împotriva mediocrității, tocmai cea căreia îi lipsește acest exercițiu și, de aceea, ori e împotrivă „din principiu” faţă de valori, ori nu le înțelege sau le distorsionează, dar le aprobă din lașitate. Într-un cuvânt, fără a ne raporta, critic, la valori și fără a ne cruța chiar de propriile noastre concluzii nefavorabile, riscăm să rămânem în zona de confort pe terenul mișcător al științei. De aceea, numai abordarea critică, identificabilă, de altfel, cu epistemologia, invită știința economică să fie vigilentă, prudentă cu propriile-i demersuri; să-i pună acesteia tot timpul în față oglinda și s-o determine la maximă luciditate fără a o ajuta să afle dacă se înscrie pe o cale a realului sau pe una utopică, nefirească. Altfel spus, prin natura sa critică, epistemologia înseamnă controlul și autocontrolul permanent, asemănătoare rolului opoziției în raport cu puterea într-un regim democratic.

În al treilea rând, și tot ca un fapt secundar derivat, adiacent argumentului principal – al importanței cunoașterii de sine, numai o înțelegere largă, la nivelul unei analize multidimensionale a cunoașterii, situată dincolo de perimetrul strict al obiectului științei economice, permite reînnoiri și primeniri. Nu este deloc o coincidenţă faptul că revoluții în știința economică, inovaţii și schimbări de paradigmă, au realizat marile spirite care, ori au intrat în economie pe alte căi (istorie, filozofie, drept, psihologie, matematică etc.), fie că, după o viață petrecută cu folos pentru progresul științei economice, au încheiat fericit prin a face filosofia științei pe care au slujit-o. A. Smith, K. Marx, J. S. Mill, J. M. Keynes, Fr. Hayek, L. Von Mises, J. A. Schumpeter, M. Friedman, N.G. Roegen etc., sunt doar câteva nume de economiști al căror exercițiu ideatic s-a înscris pe traiectul amintit.  

Și, în sfârșit, în al patrulea rând, epistemologia își justifică rațiunea de a fi și pentru că are marea calitate să ajute știința care-i stă în obiectiv să înțeleagă în ce măsură trăiește sau nu certitudinea, atât cât ea există; să-i faciliteze celui interesat calea și nivelul înțelegerii naturii contradictorii a economiei. „Epistemologia fără contact cu știința – scria Einstein, gândindu-se la relația dintre cele două – devine o schemă goală. Știința fără epistemologie, în măsura în care se poate cât de cât concepe, e primitivă și nebuloasă”. De aceea, pentru a o feri de primitivism, știința economică trebuie să-și găsească în epistemologie un însoțitor permanent. Numai astfel ea își poate afla rostul ei, de a trezi și cultiva bucuria analizei și exprimării creatoare, pe acest teren „sec” pe care și l-a luat spre explorare – economia. Și, uzând de epistemologie, să facă din cunoaștere un instrument al cunoașterii; al „individului economic” și al vieții economice. În plus, mergând pe această cale, adunând și subordonând ideile-instrument, ideile valoroase – industriale, comerciale, financiare, contabilicești etc. – care țin de exploatarea pe concret a spiritului și gândului despre economie, să sprijine marea transformare, a vieții la nivel micro- și macroeconomic, a sistemului și legilor economice, a construcției instituționale.  

...(download the rest of the essay above)

About this essay:

This essay was submitted to us by a student in order to help you with your studies.

If you use part of this page in your own work, you need to provide a citation, as follows:

Essay Sauce, . Available from:< https://www.essaysauce.com/essays/marketing/2016-9-3-1472926197.php > [Accessed 18.10.19].