Essay:

Essay details:

  • Subject area(s): Marketing
  • Price: Free download
  • Published on: 14th September 2019
  • File format: Text
  • Number of pages: 2

Text preview of this essay:

This page is a preview - download the full version of this essay above.

CAPITOLUL I: CADRUL TEORETIC

1.1. ASPECTELE TEORETICE ALE COMUNICĂRII

Comunicarea reprezintă un proces esențial de menținere a legăturilor interumane, care stă la baza organizării sociale.

Majoritatea vorbitorilor percep cuvântul comunicare ca pe un schimb de mesaje, fapte, idei, impresii, între două sau mai multe persoane.

Conceptului de comunicare nu i s-a stabilit încă o definiție unică, încercarea de a găsi o definiție universal valabilă fiind aproape imposibilă.

Ca și obiectiv principal, comunicarea creează o modalitate prin care mesajele să fie receptate, anume auzite, citite, înțelese, acceptate.

Comunicarea este un proces complex care, din perspectiva științei comunicării, are la bază patru componente fundamentale:

• emițătorul;

• canalul;

• informația;

• receptorul.

Emițătorul reprezintă sursa care inițiază procesul de comunicare prin stabilirea primului transfer de informație, transformând mesajul în semnale specifice pentru  putea fi transferat.

Canalul reprezintă mijlocul de transportare și distribuire a informației. Acesta poate fi compus, iar în cazul comunicării orale “față în față”, între două sau mai multe persoane, se vor activa canalele vocale, auditive și vizuale.

Informația reprezintă știrea, mesajul, emoția, sentimentul, ideea trimisă prin intermediul canalului către emițător, pentru a fi primită de către receptor.

Receptorul reprezintă primirea, decodificarea și interpretarea mesajului, conform percepțiilor proprii, modalitatea de interpretare influențând puternic decodificarea. Receptorul închide bucla procesului de comunicare prin intermediul unui feedback, acesta transmițând rezultatul procesului de interpretare, devenind emițător.

AICI PUNEM FIGURA 1.1 PAGINA 2 DIN http://www.mpt.upt.ro/doc/curs/gp/Communication_skills.pdf

1.2. TIPURI DE COMUNICARE

În funcție de numărul participanților, de natura relațiilor și de mesajele efective, clasificăm comunicarea astfel:

• După participarea indivizilor la procesul de comunicare:

 comunicare de grup;

 comunicare publică;

 comunicare de masă (prin intermediul instituțiilor specializate, cu adresabilitate generală).

 comunicare intrapersonală (cu sinele);

 comunicare interpersonală (cu alții);

Comunicarea de grup – reprezintă acea comunicare ce presupune mai mulți participanți, desfășurându-se după principii care au fost studiate cu atenție, stabilind tipologia grupurilor, funcționarea acestora, regulile comunicării în interiorul respectivului grup și ale acestuia cu exteriorul.

Grupurile reprezintă baza vieții economice, a afacerilor, doar in grup oamenii reușind să transforme diviziunea muncii într-o forță de dezvoltare.

Studierea funcționării grupurilor este în întreprinderi este obligatorie pentru omul de afaceri: atât a celor formale de la care trebuie obținut maximum de randament, cât și a celor informale care trebuie dirijate să potențeze activitatea celor formale.

Comunicarea publică – mesajul se adresează diferențiat unui public care nu poate decât să accepte sau să refuze.

În sfera afacerilor, comunicarea publică cuprinde o serie de particularități, fiind studiată prin discipline de specialitate, precum: relații publice, marketing, promovare, etc.

O deosebită importanță este reprezentată de către omul de afaceri cu ajutorul abilităților sale de a concepe și de a susține un discurs într-un spațiu public, fie el unul pregătit sau unul spontan.

Comunicarea de masă – este legată de revoluția  culturală și de cea tehnico-științifică care au condus la societeatea din ziua de astăzi.

Cultura și arta sunt un sector al vieții ce trebuie înțeleasă la adevărata ei importanță și esență, mai ales in epoca contemporană, când evoluția tehnico-științifică ne obligă aceasta.

Revoluția tehnico-științifică transformă universal forțele de producție, punând în mișcare întreaga lor structură elementară și schimbând implicit poziția omului.

Comunicarea intrapersonală – reprezintă consilierea individului uman cu sine însuși, în momentul în care își ascultă “vocea interioară”, ajungând astfel să se cunoască și să se judece pe sine. Individul nu doar gândește, analizează și reflectează, dar și evaluează și ia decizii.

Comunicarea intrapersonală poate reuni energiile spre a face față competiției cu ceilalți actori ai pieței cu care omul de afaceri se confruntă în adjudecarea maximului de profit din cel posibil existent fie prin adjudecarea unei părți mai mari, fie prin deschiderea unor zone neexploatate până atunci unde poate, temporar exercita un monopol.

• După contextul spațial-temporal al mesajelor:

 comunicare directă – față în față;

 comunicare indirectă – mediată.

• După poziția în cadrul unei organizații:

 comunicarea ascendentă – cu superiorii;

 comunicarea descendentă – cu subalternii;

 comunicarea orizontală – atunci când emițătorul și receptorul au poziții egale.

• După poziția în cadrul unei organizații:

 comunicare exteriorizată;

 metacomunicarea;

 intracomunicarea.

1.2.1. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Comunicarea interpersonală – reprezintă comunicarea ce presupune strict doi participanți având ca scop persuadarea interlocutorului, dar și autocunoașterea, descoperirea lumii exterioare, stabilirea și menținerea de relații semnificative cu alte ființe umane pentru a-și satisface nevoie de incluziune, nevoia de afecțiune, etc.

Comunicarea interpersonală face referire la transmiterea de mesaje între oameni ca și indivizi singulari, implică mai exact doi participanți, emițătorul și receptorul, desfășurându-se într-un anumit mediu, cee ce complică simplitatea aparentă a schemei.

Principalii termeni enumerați de literatura de specialitate în ceea ce privește comunicarea interpersonală sunt:

Empatia – abilitatea și capacitatea de a simți și înțelege ce simte celălalt.

Perspectiva duală – pentru o comunicare eficientă, trebuie înțeleasă și luată în considerare poziția și punctul de vedere al celuilalt; acesta nu trebuie doar convins, ci și încredințat de bunăvoința reciprocă, aceasta fiind cheia unor relații de durată.

Climatul comunicării – reprezintă modul prin care cei doi parteneri comunică.

Climatul constructiv, modul relaxat, atmosfera de încredere sunt elemente care construiesc un climat propice.

Autoconfesiunea – în lumea afacerilor, lipsa de încredere și lipsa informațiilor cu privire la partener sau la modul cum s-a schimbat de la ultima întâlnirepoate fi dezvăluirea informațiilor despre noi înșine pe care altfel celălalt nu ar avea cum să le obțină. Există însă o limită clară: adevărul obținut de partener prin verificare separată.

Acceptare / refuz – acceptarea poate lua forma recunoașterii, aprobării sau confirmării și se realizează prin intermediul unui contact vizual, strângere de mână, zâmbet sau manifestarea atenției ascultării, un “Da” sau aprobarea mesajului “De acord cu ce spuneți”.

Refuzul este comunicat prin tăcere, evitarea privirii, schimbarea subiectului sau simplu “nu” (acest răspuns este de evitat în afaceri).

Conflict – poate să apară din opinii, scopuri sau priorități diferite, un conflict inevitabil conducând la evitarea comunicării. Conflictele pot fi deschise, când se acceptă de la început existența acestuia, fiind întâlnit în situațiile de negociere.

De asemenea, conflictele pot fi ascunse, când nu sunt expuse explicit de una din părți, evitând angajarea în finalizarea comunicării.

Răspunsurile pot duce la ruperea sau strângerea relației. Acestea pot fi: active, pasive, constructive, distructive.

Acest tip de comunicare include comunicarea verbală și comunicarea non-verbală.

1.3. FACTORI CARE POT BLOCA PROCESUL DE COMUNICARE

În procesul de comunicare, informația transmisă poate fi perturbată sau blocată de o serie de factori care se interpun între semnificația intenționată și cea percepută, cauzele putând fi generate de oricare din componentele comunicării sau de interacțiunea lor.

Ca și factori care pot bloca procesul de comunicare, enumerăm:

• tendința de a auzi doar ce dorește receptorul să audă;

• utilizarea incorectă a elementelor procesului de comunicare;

• evaluarea sursei obiective prin aplicarea de criterii subiective; același mesaj poate avea sensuri diferite în funcție de modul în care este privit emițătorul;

• perceperea diferită de către persoane diferite a acelorași cuvinte;

• incapacitatea stăpânirii emoțiilor și fluctuația lor;

• ignorarea informațiilor, care sunt în dezacord cu ceea ce cunoaștem;

• perceperea diferită a aceluiași mesaj în funcție de contextul în care se află receptorul;

• incapacitatea distingerii unui mesaj relevant de unul cu semnificație redusă.

Ca și soluții, vom prezenta câteva abordări esențiale cu ajutorul cărora se pot depăși factorii care blochează procesul de comunicare. Enumerăm:

• stabilirea clară în ceea ce privește scopul comunicării;

• pregătirea procesului de comunicare, prin clarificarea abordărilor și ideilor;

• găsirea momentului oportun pentru deschiderea comunicării;

• folosirea unui limbaj simplu, direct, clar și deschis;

• încerarea de a găsi toate elementele care determină o anumită percepție;

• acceptarea de către fiecare participant în procesul de comunicare, în primul rând a posturii de ascultător, urmând să fie și emițător;

• corelarea dintre cele spuse cu faptele;

• transformarea stilului comunicării din defensiv în productiv.

1.4. DEPRINDERI DE COMUNICARE

Atitudinea – printre primele însușiri strict umane, necesară dezvoltării procesului de comunicare și care stă la baza progresului omenirii, este capacitatea de conștientizare. Această capacitate reprezintă însușirea, care poate ajuta o persoană implicată în procesul comunicării, să analizeze felul în care se vede pe ea însăși, respectiv, pe cei cu care comunică, pentru a înțelege felul în care ceilalți se percep pe ei însăși și pe cei din jurul lor. În cazul în care persoana implicată în comunicare nu realizează această analiză a percepțiilor riscă să-și proiecteze ideile asupra comportamentului celor cu care comunică, considerându-se obiectivă.

Acest fenomen poate limita considerabil potențialul personal și capacitatea de a realiza legături interumane.

Influențele – atunci când percepția proprie a unei persoane este influențată de mediul exterior, de modelul social curent, de percepțiile, opiniile sau modelul de viață al celor din jurul său, apare riscul unei imagini personale distorsionate.

În cele mai multe cazuri, aceste expresii reprezintă proiecțiile caracterului persoanelor din jur, anume caracterul, care la rândul său poate fi cu deficiențe.

Fiecare persoană are un anumit model de a fi și de a se exprima, aceasta fiind influențată sau condiționată de societate, de aici rezultând deprinderea proactivității.

Proactivitatea generează ingienozitate, creativitate, climat stimulativ și pozitiv.

Persoanele proactive își asumă responsabilitățile fără să învinuiască condiționările sau împrejurările mediului.

Aceste persoane sunt influențate de stimuli externi, însă răspunsul lor la stimuli, reprezintă o opțiune, răspunsul fiind întemeiat pe criteriul valoric.

Persoanele reactive sunt afectate de ambianța socială, dacă sunt sau nu tratate cu considerație, trecând rapid pe poziții defensive.

Viața emoțională a persoanelor reactive este influențată de comportamentul persoanelor care le înconjoară.

O persoană reactivă se bazează pe șansele vieții, respectiv, pe dorința inexistenței condiționărilor, pe când una proactivă se bazează pe forța interioară de a învinge obstacolele vieții.

Încrederea – atunci când între două persoane există încredere considerabilă, cuvintele devin de prisos, comunicarea realizându-se instantaneu. Dacă una din cele două persoane manifestă un comportament reactiv, încrederea dispare, iar comunicarea devine dificilă.

Persoanele care își exprimă imediat scuzele au nevoie de forță de caracter, pe când cele care nu reușesc să facă acest lucru, considerând că devin vulnerabile în acest fel, sunt lipsite de siguranța interioară.

Modelul rațiunii Win-Win (Câștigă-Câștigă) – reprezintă modelul persoanelor, pentru care soluțiile adoptate sunt reciproc avantajoase.

Acest model se bazează pe următoarele caracteristici:

• viața este o arenă de cooperare, nu de competiție;

• există destul pentru fiecare, succesul unuia nu se realizează cu prețul insuccesului sau excluderea altuia.

Principiul Win-Win cuprinde cinci dimensiuni interdependente ale vieții:

1). Caracterul – acesta implică integritatea, maturitatea, mentalitatea abundenței.

Integritatea – reprezintă valoarea pe care ne-o acordăm nouă înșine.

Maturitatea – reprezintă echilibrul dintre curaj și considerație.

Mentalitatea abundenței – se bazează pe certitudinea că există îndeajuns pentru fiecare.

2). Relațiile productive – se bazează pe încredere. În situațiile în care încrederea este precară, se ajunge foarte des la compromisuri, neexistând canalele unei comunicări mutuale.

3). Acordurile – decurg din relațiile create și definesc modalitatea evoluției relației Win-Win.

4). Sistemele – pentru menținerea relației Win-Win, se creează un sistem de colaborare pe bază de acord, din care să rezulte recompense bazate pe această relație.

5). Metodele fundamentale pentru stabilirea relației Win-Win sunt:

a. Separarea persoanei de problemă;

b. Punerea accentului pe profit și nu pe poziție în felul următor;

c. Apelarea la comunicarea empatică.

Situația ideală pentru dezvoltarea unei relații de tip Win-Win este dezvoltarea încrederii reciproce, apelând la atitudini de genul:

• de sinceră amabilitate;

• de respect;

• de apreciere a interlocutorului și al punctului său de vedere;

• de ascultarea interlocutorului cu atenție și cu răbdare;

• de încercarea prelungirii discuției;

• de exprimarea părerii cu mult curaj;

• de evitarea reacțiilor bazate pe condiționările exterioare;

• de depunerea efortului pentru un demers proactiv.

Dezvoltarea deprinderilor de comunicare înseamnă eficientizarea procesului de comunicare, respectiv, transmiterea și receptarea corectă și rapidă a mesajului.

În consecință, procesul comunicării devine eficient dacă persoanele implicate au o atitudine proactivă și își respectă angajamentele.

CAPITOLUL II:

2.1. COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ

Comunicarea organizațională reprezintă procesarea informațiilor și a mesajelor cu scopul realizării obiectivelor individuale și comune ale angajaților organizației respective, care au următoarele roluri: să informeze, să armonizeze dinamica schimbărilor, să antreneze resursele umane în procesele din firmă, să creeze un climat plăcut de lucru, să faciliteze munca în echipe, să promoveze imaginea și perspectivele firmei, să dezvolte identitatea unei firme.

Într-o structură mare, decizia este una și aceeași cu puterea, orice greșeală fiind aspru sancționată.

O organizație socială are propriile reguli cu privire la imaginea de sine, scopul, organizarea și rezultatele. Un studiu bun presupune gestionarea impresiei, lucru ce presupune existența unei imagini identitare a propriei echipe și a publicului, precum și o serie de postulaee privind etos-ul care trebuie menținut prin reguli de etichetă și politețe.

Numim “actori” membrii echipei care dau dovadă de familiaritate și solidaritate între ei, ascunzând secretele lor față de terți și “publicul” care acceptă jocul organizațional. Între cei doi se stabilește un pact tacit compus din opoziție și acord, a căror propoziție variază pe timpul “jocului”.

Uneori, actorii pot face greșeli și cu acordul tacit al publicului încearcă să le introducă în context.

Orice eveniment incompatibil cu impresia promovată are consecințe în trei planuri ale realității sociale:

1. interacțiunea socială analizată sub forma unui dialog între echipe se poate bloca, deoarece situația nu mai este clar definită, iar participanții nu mai au o direcție clară a acțiunii.

2. în ceea ce privește planul acțiunii, disfuncționalitățile care pot apărea pot genera efecte de amploare mare, necontrolabile, reputația fiind în joc de fiecare dată când un membru își performează activitatea de rutină, ceea ce poate testa legitimitatea structurii și reputația ei.

3. personalitatea individului este puternic afectată, pozitiv sau negativ, întrucât individul se implică major în rolul său în structură și devine conștient de implicașiile jocului său.

Avantajele structurilor de tip organizațional sunt evidente, publicul devenind mult mai încrezător și reacționând mai ușor, atitudinea corporatistă a marilor profitori fiind esențială pentru menținerea încrederii acestuia, dar și a comunităților unde acționează.

Din ce în ce mai des, varietatea și complexitatea comunităților cărora trebuie să se adreseze marii jucători se regăsește și la micii actori, întrucât comunicarea mediată  și spectacolul mediat de ecran a devenit regula, nu excepția.

1.3.1.Comunicarea internă – este o nevoie de bază ce cuprinde ansamblul actelor de comunicare ce se produc în interiorul unei organizații, modalitățiile variind de la o întreprindere la alta.

Comunicarea interumană reprezintă procesul prin intermediul căruia un individ este în legătură cu un altul, aceasta fiind o necesitate în familie, în societate și, nu în ultimul rând, în cadrul unei organizației, la locul de muncă,pentru a îmbogăți conținutul propriei personalități și pentru integrarea informațiilor primite și transmiterea de noi informații.

Din punct de vedere social, comunicarea trebuie să răspundă așteptărilor de informare, irezistibile și legitime ale salariaților săi.

O întreprindere nu poate cere oamenilor să participe orbește la o muncă în colectiv, ei trebuie să țnțeleagă încotro se îndreaptă aceasta, având totodată nevoie să fie ascultați și să le fie recunoscute competențele.

Imaginea întreprinderii depinde de imaginea difuzată de oamenii care o alcătuiesc, un personal motivat din interiorul unei întreprinderi este plăcut în exterior.

Cele mai bine văzute organizații sunt cele în care personalul este unul motivat, informat pentru a putea răspunde la critici și pentru a explica dificultățile, care să-și difuzeze succesul și să-și vândă meritele.

În concluzie, personalul este un ambasador credibil, fidel, și pozitiv.

Obiectivele comunicării interne

Principalele obiective ale comunicării interne sunt:

• asigurarea unei bune circulații a informației interne;

• operarea fiecărei funcții manageriale;

• în cadrul procesului de motivare, comunicarea face posibilă identificarea, cunoașterea și utilizarea corectă a diferitelor categorii de nevoi și stimulente în satisfacerea angajaților;

• în ceea ce priveste grupurile de muncă, amplifică legăturile dintre membrii acestora, dezvoltând un climat intern bazat pe încredere și apartenență la grup, consolidând coeziunea grupurilor, o comunicare corectă fiind baza eficienței muncii în grup;

• în cadrul politicii de personal ale organizației, comunicarea contribuie la desfășurarea cu rezultate pozitive a proceselor de recrutare, selectare, evaluare, perfecționare și promovare a personalului;

• în cadrul posibilităților de îmbunătățire a performanțelor, comunicarea contribuie la acestea prin intermediul feedback-ului existent în procesul de comunicare.

Tipologia comunicării în cadrul unei organizații

Modurile de comunicare în cadrul unei organizații sunt de o mare varietate, acestea fiind structurate după următoarele criterii:

A. După gradul de oficializare:

• comunicarea formală – se derulează conform cu actele normative, fiind legată de desfășurarea procesului de muncă;

• comunicarea informală – se stabilește spontan în cadrul relațiilor dintre resursele umane ale întreprinderii și cuprinde informația cu caracter general sau personal.

B. După direcția în care circulă informația:

• comunicarea ascendentă – comunicarea cu privire la partea salarială, unde mesajele circulă în sens invers, de la bază către nivelurile ierarhice, sub forma unor căi informale directe sau indirecte;

• comunicarea descendentă – comunicarea ierarhică utilizată cel mai des,mesajele pornind de la un anumit nivel ierarhic, fiind destinate nivelurilor inferioare;

• comunicarea orizontală – reprezintă un schimb de la egal la egal între sectoare, servicii sau departamente diferite, contribuind indirect la o mai bună coordonare în procesul de producție.

C. După conținutul informației:

• comunicarea operațională – utilizată pentru a trimite ordine, instrucțiuni ce fac referire la executarea muncii și care se transmit pe cale ierarhică;

• comunicarea motivantă – abordează trei domenii: contextul general privind întreprinderea, sistemul de producție și organizarea internă.

D. După modul de transmitere  informației:

• comunicarea scrisă – utilizată în cadrul organizațiilor pentru transmiterea de note interne, rapoarte, scrisori, planuri, decizii;

• comunicarea audio-vizuală – este un mod mai deosebit de comunicare, agreat de receptor deoarece este mai ușor de urmărit, iar mesajul mai ușor de reținut.

• comunicarea verbală;

• comunicarea non-verbală.

Comunicarea verbală – folosește limbajul ca formă de exprimare, reprezintă cel mai complex sistem de semnificații, anume gramatica, fiind util în dezvoltarea intelectului uman, în dezvoltarea procesului învățării, dezvoltarea gândirii logice, a înțelegerii implicațiilor, relațiilor exprimate în noțiuni, judecăți, raționamente.

Obiectul comunicării este în permanență prezent în comunicarea de afaceri și poate fi ușor de identificat, în cazul în care nu este ascuns în mod deliberat.

Pentru ca el să fie atins, este necesar ca mesajul să fie emis și recepționat, urmând apoi ca mesajul să fie recepționat și decodificat în mod corect, să fie înțeles și acceptat, iar receptarea să producă o reacție așa cum a dorit-o emițătorul.

Limbajul exprimă o stare interioară și are o funcție comunicativă prin care semnalizează ceva și intenționează să provoace o anumită reacție. Omul folosește însă și forma descriptivă reprezentativă care îl deosebește de animale și le permite printre altele să mintă sau să falsifice conștient. Doar limbajul uman permite argumentația, mai ales ca parte a unui schimb continuu de mesaje.

Mesajul paraverbal al comunicării verbale – orice mesaj verbal este însoțit de o mulțime de stimuli încorporați mesajului, provocând reacții afective diverse, asociate mesajului verbal în sine, anume: tonul, vocea, ritmul, pauzele, bâlbâielile, accentul, expresia feței, clipitul genelor, gesturi, atingerea, etc.

Mesajul paraverbal este esențial în captarea atenției și prin aceasta a bunăvoinței.

Ca și instrumente ale limbajului paraverbal, distingem:

• calitățile vocale;

• mecanismele vorbirii

• înălțimea vocii;

• volumul vocii;

• dicția;

• accentul;

• pauzele;

• intonația;

• ritmul vorbirii.

Comunicarea verbală este de două tipuri:

• comunicare orală – adresată receptorului auditiv;

• comunicare scrisă – adresată receptorului vizual.

Comunicarea verbală este cea mai frecvent utilizată în cadrul organizațiilor, aceasta poate fi utilizată față în față sau prin intermediul telefonului.

Acest tip de comunicare este esențial în situații de evaluare a perfomanțelor și de motivare a personalului, aceste lucruri realizându-se astfel: prin urmarea corespunzătoare a instrucțiunilor, rezolvarea conflictelor, exprimarea opiniilor, atitudine corespunzătoare.

Ca și avantaj, comunicarea verbală permite folosirea atât a mijloacelor verble, cât si a celor non-verbale de comunicare.

Comunicarea prin intermediul telefonului este utilizată în: coordonarea muncii, sfaturi, intervenție în situații critice, intervievare, teleconferințe, instruire și educație. Principalele probleme în ceea ce privește comunicarea prin intermediul telefonului sunt: percepția legată de imaginea persoanei, scăderea puterii de convingere și a schimbării opiniei în situații de conflict, înțelegerea corectă și completă a informației transmise.

Comunicarea non-verbală folosește simboluri non-verbale, exprimate prin manifestări ale corpului, anume: accent, intonație, interjecții, gesturi, mimică, etc.

Acestea creează anumite înțelesuri precum: repetiția, contrazicerea, înlocuirea, completarea, accentuarea mesajului transmis prin intermediul comunicării verbale.

Comunicarea non-verbală poate fi:

• comunicare interpersonală, când emițătorul este o persoană care se adresează altei persoane din motive de ordin personal, de cele mai multe ori în nume propriu;

• comunicarea organizațională, când emițătorul este implicat într-o organizație, iar procesul de comunicare are ca scop realizarea unor obiective specifice organizației.

Comunicarea non-verbală, după modul de desfășurare, se clasifică astfel:

• comunicare reciproc directă – față în față;

• comunicare reciproc indirectă – la telefon;

• comunicare unilaterală directă – ședințe;

• comunicare unilaterală indirectă – filme sau discursuri.

Comunicarea non-verbală are ca și elemente:

• limbajul trupului;

• limbajul spațiului;

• limbajul vestimentației;

• limbajul timpului;

• limbajul tăcerii;

• limbajul culorii.

Limbajul trupului – poziția corpului ne oferă informții utile cu privire la disponibilitatea interlocutorului de a comunica. Întâlnim patru poziții de bază:

1. Mimica – este o componentă relevantă a limbajului trupului.

2. Gesturile – ne dau indicii cu privire la personalitatea și starea de spirit a interlocutorului. Descifrarea tuturor gesturilor este posibilă doar prin antrenament.

Limbajul spațiului – putem afla diferite lucruri despre personalitatea interlocutorului, în funcție de distanța față de acesta, de spațiul personal, mobilierul ales, modul în care acesta este amplasat în încăpere. Fiecare om percepe în mod diferit spațiul și există diferențe culturale de folosire a acestuia.

Limbajul vestimentației – îmbrăcămintea trebuie să fie adecvată activității pe care o desfășurăm, în afaceri fiind foarte important să îți alegi ținuta în conformitate cu imaginea pe care dorești să o oferi pentru a susține produsul sau serviciul pus la dispoziția clientului.

Limbajul timpului – folosirea eficientă a timpului presupune prezența unor trăsături de memorie, spirit de observație, flexibilitate, capacitatea de a stabili priorități și capacitatea de efort.

Pentru o utilizare mai bună a timpului, se va ține cont de următoarele aspecte:

 punerea pe prim-plan a esențialului;

 alegerea metodelor de lucru care se potrivesc cel mai bine și care corespund stilului și sistemului propriu de lucru;

 acordarea de importanță a autodisciplinei;

 flexibilitate;

 combaterea rutinei;

 descoperirea ritmului propriu.

Limbajul tăcerii – reprezintă o calitate a omului prețuită din cele mai vechi timpuri. Chiar si prin tăcere, oamenii comunică ceva: aprobare, dezaprobare, discreție, rațiune, admirație, etc.

Limbajul culorii – culorile înfluențează comunicarea și definește personalitatea omului, punând în evidență atitudinea acestuia față de viață și față de cei din jur.

Culorile calde favorizează comunicarea, pe când cele reci o inhibă.

Comunicarea non-verbală poate susține, contrazice sau înlocui comunicarea verbală, deoarece 90% dintr-un mesaj se transmite pe această cale.

...(download the rest of the essay above)

About this essay:

This essay was submitted to us by a student in order to help you with your studies.

If you use part of this page in your own work, you need to provide a citation, as follows:

Essay Sauce, . Available from:< https://www.essaysauce.com/essays/marketing/2017-9-28-1506582432.php > [Accessed 14.10.19].