aRolul central detinut de obezitate in etiopatogenia sindromului metabolic (SM). Obezitatea reprezinta epidemia secolului XXI. In tarile dezvoltate, prevalenta obezitatii este in continua crestere, obezitatea fiind intalnita la varste tot mai mici. OMS estimeaza ca la nivel global, exista peste 1mld. de adulti supraponderali si 300 mil. de obezi. Gravitatea acestui fenomen, in crestere, rezida din faptul ca obezitatea si excesul ponderal reprezita factori de risc major riscul pentru mai multe boli cronice, cum ar fi diabetul de tip 2, bolile cardiovasculare (bcv), (HTA, AVC, artrite), astm, numeroase forme de cancer (National Heart, Lung and Blood Institute, Obesity Education Initiative Expert Panel. Clinical Guidelines on the Identification, Evaluation, and Treatment of Overweight and Obesity in Adults: The Evidence Report. Bethesda, Md: National Institutes of Health; 1998. NIH publication No.8. Abate N. Obesity and cardiovascular disease: pathogenetic role of the metabolic syndrome and therapeutic implications. J Diabet Complic. 2000;14)
Relativ recent s-a demonstrat faptul ca rolul grasimii in dezvoltarea obezitatii si consecintele sale nu sunt nici pe departe pasive, pasive, adipocitele in exces exercitand o influenta critica in controlul metabolic si endocrin al organismului uman printr-o serie intreaga de efecte negative. Plecand de la datele Sondajului National de Examinare a Sanatatii in Nutritie din SUA, si folosind indexul de masa corporala (IMC) ca si criteriu de masurare, prevalenta excesului ponderal si a obezitatii in Statele Unite continua a creascut semnificativ din 1999 pana in 2004. La adulti, excesul ponderal este definit la un indice de masa corporala (IMC) de la 25 la 29.9. Obezitatea este definita ca IMC≥ 30; obezitatea extrema (anterior denumita morbida) este definita ca IMC≥ 40. Astfel, la barbati, prevalenta obezitatii a crescut de la 27.5% in 1999-2000 la 31.1% in 2003-2004. La femei, prevalenta obezitatii a fost ridicata, dar neschimbata (33.4% in 1999-2000 la 33.2% in 2003-2004). Prevalenta obezitatii extreme in 2003-2004 a fost 2.8 % la barbati si de 6.9 % la femei. Finalmente, diferentele in prevalenta obezitatii dupa rasa/etnicitate au continuat cu 45 % si 36.8 % pt americanii de culoare non-hispanici si americanii mexicani, respectiv. In 1999-2000, 13.8 % si 14 % din copiii/adolescentii de ambele sexe erau supraponderali. Acest numar a crescut la 16.0% si 18.2% respectiv, pana la 2003-2004.
Datele Sondajului National de Examinare a Sanatatii in Nutritie din SUA reflecta, de asemenea, si asocierile bine cunoscute dintre obezitate si factorii de risc pentru bolile cardiovasculare (BCV), inclusiv diabetul zaharat tipul 2 (DZT2) si sindromul metabolic. La indivizii cu diabet, hipertensiune sau dislipidemie raportate, procentul de persoane care erau supraponderali sau obezi a fost de 82%, 85% si 84%, respectiv. In ultimele 2 decenii, a devenit aparent ca tesutul abdominal adipos are proprietati metabolice unice si poate semnala riscul de BCV, sindrom metabolic si DZT2 mai eficient decat IMC sau masurarea adipozitatii generale. Obezitatea abdominala sau centrala este stabilita cel mai comun prin masurarea circumferintei abdominale sau a raportului abdomen-sold. Din 1988-1994 pana in 1999-2000, media circumferintei abdominale a adultilor americani a crescut de la 95.3 cm la 98.6 cm la barbati si de la 88.7 cm la 92.2 cm la femei.
Adipozitatea centrala, inflamatia si BCV. In ultima decada, ateroscleroza a fost identificata ca o boala inflamatorie.Tot mai multe dovezi demonstreaza ca o masa adipoasa crescuta, mai ales tesut adipos visceral, contribuie direct la instalarea sindromului de inflamatie sistemica. Starea pro-inflamatorie asociata cu obezitatea abdominala a fost propusa ca o conditie comuna de substrat ce leaga BCV, rezistenta la insulina/DZT2, si sindromul metabolic. Nivele crescute de adipozitate centrala au fost prezentate ca fiind asociate cu nivele crescute de proteine pro-inflamatorii precum interleukina 6 (IL-6), factorul de necroza tumorala alfa (TNF-alfa) si proteina C reactiva (PCR).
Activitatea fizica si statusul proinflamator. Activitatea fizica regulatat este asociata cu o diminuare a productiei de citokine cum ar fi IL6, TNFα, CRP si o crestere a nivelului substantelor antiinflamatorii cum sunt IL4 si IL10. Capacitatea celulelor mononucleare ale unui individ care practica 2h si 30 min de activitate fizica saptamanala de a produce citokine antiinflamatorii este cu 36% mai mare, in timp ce CRP si citokinelel proinflamatorii diminua in raport cu lotul de control.Aceste efecte ar fi secundare unei eliberari de citokine proinflamatorii de tip TNFα, IL1, IL6 care, la randul lor declanseaza secretia de proteine antiinflamatorii. De altfel, practicarea unei activitati fizice acute este asociata cu o eliberare de IL6, care favorizeaza aprovizionarea muschiului cu glucide pe masura ce se produce epuizarea rezervelor sale de glicogen. Exercitiile activeaza AMPK in muschi si alte tesuturi, o cale care creste oxidarea lipidelor si transportul glucozei. Important, hormonii adipocitari leptina si adiponectina de asemenea activeaza AMPK.
Un studiu din literatura 2005 privitor la influenta stilului de viata asupra inflamatia sistemice observa ca 9 din 12 studii cercetate demonstrau o relatie inversa intre activitatea fizica sau fitness-ul si markerii de inflamatie, dupa controlul pentru IMC sau alte unitati de masura pentru adipozitate (Nicklas BJ, You T, Pahor M. Behavioural treatments for chronic systemic inflammation: effects of dietary weight loss and exercise training. CMAJ. 2005;172:1199-1209). Colbert si colab. demonstrau ca un nivel auto-raportat crescut de activitate fizica (≥180 min/saptamana) se asociaza cu nivele semnificativ mai scazute de IL-6, TNF-alfa si PCR la 3075 de barbati si femei in varsta (intre 70 si 79 de ani) (Colbert LH, Visser M, Simonsick EM, et al. Physical activity, exercise, and inflammatory markers in older adults: findings from the health, aging and body composition study. J Am Geriatr Soc. 2004;52:1098-1104). King si colab. au examinat nivelele de markeri ai inflamatiei in relatie cu tipul de activitate fizica. Mai exact, au studiat jogging-ul, inotul, mersul pe bicicleta, dansul aerobic, calistenics, gradinaritul, si ridicarea de greutati (King DE, Carek P, Mainous AG, Pearson WS. Inflammatory markers and exercise: differences related to exercise type. Med Sci Sports Exerc. 2003;35:575-581). Dupa verificare covariabilelor precum IMC, doar jogging-ul si dansul aerobic executate de ≥12 ori pe luna au fost asociate cu nivele scazute de PCR. Doar dansul aerobic a fost asociat cu nivele scazute de fibrinogen si leucocite.
Mai recent, date provenind de la 3042 femei si barbati (varsta medie, 46ani) implicati in studiul ATTICA au demonstrat ca activitatea fizica, atat moderata cat si intensa (4-7 kcal/min si >7 kcal/min, respectiv) a fost asociata cu nivele scazute de PCR, fibrinogen, IL-6, TNF-alfa si amiloid-A, precum si un numar mai mic de celule albe.[ Panagiotakos DB, Pitsavos C, Chrysohoou C, Kavouras S, Stefanadis C. The associations between leisure-time physical activity and inflammatory and coagulation markers related to cardiovascular disease: the ATTICA study. Prev Med. 2004;40:432-437] Aceste asocieri au ramas semnificative dupa verificarea IMC-ului si altor covariante. Mai specific, cei angajati in activitate fizica intensa au avut nivele de PCR scazute cu 29%, de amiloidoza A cu 22 %, concentratii de TNF-alfa cu 20 %, IL-6 cu 32 %, fibrinogen cu 11 % si celule albe cu 19 % mai putin numeroase.
O analiza incrucisata cu 27 158 femei (varsta medie 54.7 ani) participand in Studiul Sanatatii la Femei (SUA) a indicat ca, desi IMC este mai puternic corelat cu markerii inflamatiei si alti markeri cardiovasculari, activitatea fizica a fost asociata cu biomarkeri mai favorabili din categoria IMC.[ Mora S, Lee IM, Buring JE, Ridker PM. Association of physical activity and body mass index with novel and traditional cardiovascular biomarkers in women. JAMA. 2006;295:1412-1419]
Informatiile din studiile randomizate controlat sunt limitata in aces domeniu. Totusi, exista cateva studii care sugereaza ca activitatea fizica crescuta se asociaza cu nivele mai scazuta ale markerilor de inflamatie. Un studiu interventional de 6 luni compara o dieta hipocalorica cu sau fara exercitii sub aspectul influentarii reducerii markerilor de inflamatie sistemica la femeile de 34 ani, obeze, postmenopauza.[ You T, Berman DM, Ryan AS, Nicklas BJ. Effects of hypocaloric diet and exercise training on inflammation and adipocyte lipolysis in obese postmenopausal women. J Clin Endocrinol Metab. 2004;89:1739-1746] Exercitiile au constat in mers pe covorul rulant, 3 zile pe saptamana in sesiuni de 45 pana la 60 minute, cu 65 pana la 70 % din rata de bataie a inimii. Doar grupul cu dieta-plus-exercitiu a prezentatat modificari semnificative ale PCR, IL-6, receptorii solubili de IL-6 (sIL-6R) si receptorii TNF 1 solubili (sTNFR1). Modificarile in IL-6, sIL-6R, si sTNFR1 au fost semnificativ diferite intre grupuri. Modificarile in PCR si sIL6R au fost independente de modificarile in greutatea corporala, si schimbarile in sTNFR1 si sIL-6R au fost invers corelate cu schimbarile in aportul maximal de oxigen (VO2max).