Un astfel de rezultat este înregistrat și de programul cel mai complex privind schimburile teatrale româno-britanice, el se numește NOROC . Acest program a pornit inițial de la 12 parteneri britanici și care s-a bazat în principal pe schimb de experiență și transfer.
Proiectele de teatru independent s-au născut din impulsurile generate de întâlniri și schimburi externe, dar și din dorința de a exploata spectacolul într-un mod independent. Aceste inițiative ale teatrului privat își doresc atât o independență financiară cât și profit. Acesta este cazul trupelor interbelice care s-au dovedit a fi efemere la începutul anilor 1990. Un astfel de exemplu este Teatrul Levant, care a fost fondat de Valeria Seciu în 1990 , proiectele fiind alese pe texte contemporane care au fost deja verificate. Spațiile în care se desfășoară spectacolul sunt neconvenționale, iar actorii sunt foarte cunoscuți, având scopul atragerii spectatorilor în aceste tipuri de spații.
Festivalurile sunt singurele structuri care oferă un spațiu de reprezentare pentru creațiile independente, însă numai unul dintre acestea este dedicat acestor creații independente, „altFEST” este cel care a știut să atragă diverse instituții de stat și firme particulare, a mediatizat evenimentul și a reușit să reunească importanți critici de teatru, dar și un public numeros care merge la teatru în mod regulat.
Fundația „Dramafest” a fost înființată în 1997, a pornit de la ideea creări unui climat favorabil pentru noua dramaturgie românească. Fundația „Dramafest”nu s-a desființat, ea își continuă activitatea, iar în 1999 intră în parteneriat cu Teatrul Ariel din Târgu-Mureș, acest parteneriat a dus la crearea proiectului „Underground Ariel”, o mulțime de evenimente fiind desfășurate într-un subsol amenajat, utilizat ca spațiu performativ.
David Schwartz afirma in volumul “Teatru politic 2007-2009” că:
„Tot teatrul ar trebui să se numească “politic”. Însă într-un context cultural în care ideea că arta conține o dimensiune politică implicită încă este contestat și minimalizat, pentru noi a devenit important să numim teatrul pe care îl face explicit politic. Pe de-o parte, pentru a atrage atenția asupra implicațiilor politice ale actelor noastre artistice. Pe de altă parte, pentru a susține politizarea conștientă a teatrului într-o direcție de stânga. Astfel, teatrul nostru politic este tipul de teatru care tratează subiecte de interes socio-politic și își asumă o perspectivă critică de filtrare a realității de zi cu zi. Este un teatru care își propune să chestioneze, să provoace și să își asume poziții incomode în raport cu discursul dominant. Un teatru care încearcă să atace frontal problemele sociale și economice și să meargă în analiza profundă a cauzelor și dinamicilor acestor probleme.”(David Schwartz)
În contextul schimbărilor politice și economice după revoluția din 1989, s-a produs în primii ani un conservatorism și un intelectualism care a dus la o ruptură a teatrului, aproape în totalitate, de problemele sociale și politice. În primii ani de după 1989, experimentele care au legătură cu teatrul contemporan, având la bază text românesc care dezbate problemele social-politice sunt foarte rare. Anumite elemente apar sporadic abia în a doua jumătate a anilor ‘90, tot în această perioadă a avut loc și demersul dramaturgului Alina Nelega, care a fost cea care a inițiat la Târgu-Mureș proiectul „Dramafast”, având sprijinul lui Theodor-Cristian Popescu . Tot el este cel care a montat în 1989 primul text românesc, după o documentare minuțioasă, și care a avut o miză politică clară. Textul a fost montat la Târgu-Mureș având titlul „Eu când vreau să fluier, fluier”, fiind scris de Andreea Vălean în 1997, ea fiind absolventă de sociologie și studentă la UNATC , la sectia regie de teatru. La inițiativa Andreei Vălean și cu suținerea din partea UNATC, dar și a profesorului Nicolae Mandea, este inițiat în 2002 programul “dramAcum”. Acest program a luat naștere odată cu inițiativa a patru dramaturgi: Radu Apostol, Andreea Vălean, Alexandru Berceanu și Gianina Cărbunariu. Proiectul a avut ca scop principal promovarea teatrului contemporan, atât prin traducerea unor serii de texte ce aparți autorilor străini contemporani, cât și prin lansarea unui concurs de piese specifice teatrului românesc. Primele spectacole care aveau la bază pe texte românești contemporane, aveau miză social politică, ele fiind realizate de colaboratorii mișcării dramaturgice „dramAcum”: Paul Dunca, Alex Fifea, Katia Pascariu. Alexandru Potocean, Andrei Șerban . Spectacolul ca „Stop the Tempo”sau „mady.baby.edu”, ce aparțin Geaninăi Cărbunariu au fost foarte repede importate. Proiectul “dramAcum” a fost cel care a determinat și lansarea proiectului „tangaProject“. Acesta a fost un program de teatru lansat în 2005, de către Bogdan Georgescu la care au contribuit și alți regizori: Miruna Dinu, Vera Ion, David Schwartz, Ioana Păun. Programul „tangaProject”a fost cel care și-a propus să ducă mai departe obiectivele proiectului „dramAcum”, nu doar de căutare a textelor, ci și de găsirea de dramaturgi care să lucreze „la scenă”, să construiască textele alături de regizori și actori, având ca obiectiv pe termen lung, dezvoltarea unui concept de „teatru comunitar”cu mize evident sociale. Această propunere a venit din nevoia de a discuta despre lucrurile pe care îi interesau pe regizorii și dramaturgii de la acea perioadă cât și pe cei din jurul lor. Aceștia doreau să scape de estetismul gratuit, dar și de teatrul care nu spunea publicului nimic. Însă, nu poate fi ignorată influența importantă pe care au avut-o diversele ateliere și școli occidentale asupra multor artiștii care făceau parte din proiectul „dramAcum” și „tangaProject”. Ei sunt : Vera Ion, Gianina Cărbunariu, Mihaela Michailov, Andreea Vălean, aceștia au participat la rezidente de dramaturgie la Royal Court în Londra.
David Schwartz susține că, primele tentative de abordare a trecutului din perspectivă socială cât și politică, fără a lua în considerare mizele estetice, au venit din nevoia imperioasa de înnoire, dar și din dorința de a da un nou sens proiectelor artistice, dar mai ales din confruntarea cu metodele și tehnicile specifice teatrului contemporan occidental.
“să gândești politic înseamnă să gândești istoric (…) să concepi timpul politic ca pe un timp spart, discontinuu, ritmat de crize. Înseamnă să gândești singularitatea conjuncturilor și situațiilor. Înseamnă să gândești evenimentul ca pe un miracol apărut din nimic, ci condiționat istoric, ca pe o articulare a necesarului și a contingentului, ca pe o singularitate politică. ”( Daniel Bensaïd)
Conform afirmațiilor lui David Schwartz, programul „tangaProject” și-a propus inițial să dezvolte conceptul de „teatru comunitar”in România, conceptul fiind preluat din Statele Unite și adaptat la contextul local. Aceast tip de teatru este cel care se formează pentru o comunitate și împreună cu aceasta, iar repectiva comunitate este cea care se implică activ la întregul proces de construcție a spectacolului. Primele proiecte de teatru comunitar au fost cele care au pornit de la inițiativa Mariei Drăghici și a lui Bogdan Georgescu, care a lucrat la Institutul de Teatru Comunitar “Cornerstone” din Statele Unite. Aceste proiecte au făcut parte dintr-un program amplu, ce a fost desfășurat pe o perioadă mare de timp, care a cuprins un grup de 40-50 de persoane care locuiau în 2006 în perimetrul străzilor Rahova, Uranus și Sabinelor din București . Aceste persoane care erau în marea lor majoritate săraci și de etnie romă, se aflau în pericol de evacuare iminentă din imobilele care au fost naționalizate și retrocedate, în multe cazuri prin mijloace ilegale. La început, scopul proiectului a fost lupta împotriva evacuării, iar inițiatorii proiectului au folosit teatrul ca mecanism de susținere a luptei politice. Teatrul a făcut parte dintr-un program complex care a desfășura acțiuni politice concrete, precum: proteste, dezbateri publice, asistență socială în vederea completării documentelor, oferirea de sprijin oamenilor aflați în această situație, ba mai mult, s-a trecut la negocierea directa cu autoritățile locale privin respectarea drepturilor acestora, susține David Schwartz.
În ceea ce îl privește pe David Schwartz, cât și pe alți artiști care au colaborat pe termen lung la proiecte de teatru politic, programul desfășurat în Rahova a reprezentat prima experiență de teatru social, care a avut un obiectiv politic concret.
Atât regizorii cât și dramaturgii implicați în acest proiect au fost nevoiți să se confrunte cu violența și rasismul instituțiilor statului român, dar și cu incorectitudinea reprezentată de procesul de retrocedare a locuințelor naționalizate. Inițiatorii „tangaProject” ,după confruntarea cu aceste probleme sociale s-au întrebat cât se poate de obiectiv dacă cu adevărat au existat beneficii aduse de schimbarea sistemului de după 1989. Cu atât mai mult, proiectul din Rahova-